Un titlu oarecare pentru un blog oarecare. O zi oarecare...
****************************************************************************
iti dai seama ca trebuie sa pleci cand simti sila pana in stomac. Cand simti, ca gura masii de dragoste, ai simtit atata incat ti se face greata. Cam ca o supradoza. Si toate pana la limita demnitatii.Cand stii ca nu mai e o chestiune de ego, mandrie, sau alte clisee emotionale.Cand stii ca s-a atins capatul rabdarii.
Depinde foarte mult de evolutia haosului din noi,unde se aseaza limita: la capatul nostru, sau intre noi? Cred ca doare mai mult cand pune tacere apasatoare intre suflete, decat atunci cand deseneaza cu var alb granita dintre cine am fost impreuna si cine vom fi separat.
La urma urma urmei totul se termina cu o betie sanatoasa, cu "cum de am fost atat de proasta?" si cu un inevitabil " niciodata nu voi mai lasa pe nimeni sa imi fure mintile". Si indata ce iti iese alcoolul din sange, vine mahmureala cu "mi-e dor"si "as vrea...". Dar mahmureala trece. Asa cum trece si dorul, si cum se rispesc dorinte si asteptari. Cu toate astea, avem prostul obicei sa inlocuim o dependenta cu alta.
La cat de prosti suntem, am putea sa murim si batrani si plini de regrete. La cat de drag mi-ai fost, ai putea la fel de bine sa te duci dracu'.
