Mijloc de septembrie...

   Cumva e toamna iar... o coincidenta fatala. Cumva in fiecare toamna suspinam dupa vara, care e foarte posibil sa nu fi adus nimic bun.
Cumva... vara trecuta va fi mereu mai buna decat toamna actuala.
E... cumva toamna si pe "Suflet de sticla"... Pentru ca scriu de aproape un an aici, si cumva nu simt ca as fi progresat sentimental in nici un fel. Cumva e la fel de toamna si acum...cum era si toamna trecuta...
Toate trec...asa se spune...dar nimic nu trece fara sa lase urme...
As vrea macar 5 minute sa aduc o farama din vara trecuta in fiecare toamna actuala. Cred ca asta ar fi cel mai frumos cadou pentru tine. Cumva sa aduc un zambet trecut in fiecare tristete prezenta. Tristetea e mereu mai persistenta si mai intensa decat o amintire frumoasa.
Cumva nostalgia e mereu alaturata toamnei. E toamna in suflet...e toamna in scris...e toamna intre noi...

Hai sa mergem la mare...

Ultima lacrima.

Nu poti plange la nesfarsit.Pentru ca la sfarsit, toti oamenii pe care i-ai iubit, toate lucrurile la care visai…toate raman fade…umbre fade…. 

Suntem construiti genetic sa “trecem” peste. Pentru ca vin alti oameni pe care ii iubesti..Alte lucruri la care visezi…fara sa realizezi, pentru ca viata te fugareste sa fii un asa zis luptator :sa fii crescut de parintii tai care par a fi central universului tau, sa devii independent apoi, sa iti iei o slujba fie ca iti place sau nu, sa castigi banii care sa iti intretina independenta, sa iubesti in fuga si sa uiti, sa gasesti persona care sa iti para cea mai importanta si sa uiti pe parcurs aceasta alegere, sa te obisnuiesti cu ea/el, sa faceti copii care par a fi acum central universului tau, sa iti lasi parintii in spate, sa te saturi de slujba pe care ti-ai dorito cel mai mult, sa iti cresti copiii care vor apoi sa fie independenti…Si apoi sa imbatranesti si sa realizezi cate s-au schimbat de cand parintii tai erau singura lume pe care o stiai.

 

Intre toata aceasta fuga, simti. Si apoi iti schimbi sentimentele odata cu prioritatile…Pentru a supravietui.

Dar la dracu’…cand avem timp sa realizam toate astea… Cand realizezi ca tot ce ai simtit a fost ucis subit de tot ce simti acum?Cand?Fiind fiinte ale prezentului, te mai intreb odata…cand?

Cand am sa te uit eu?Cand or sa vina celelate vorbe, celelate ceruri si nopti…Cand ai sa ma uiti?

Atat pot scrie acum…atat pot gandi acum…Astept cu nerabdare ca timpul sa isi faca treaba…si acum-ul acesta va devina o umbra fada a unor dorinte atat de prezente….

Trouble.

Adevarul e ca pana la urma...problemele tale...frustarile tale...sunt doare ale tale...Nu poti sa invinuiesti un om ca nu le poate duce in spate...la are si pe ale lui...care atarna si asa mult prea mult...Azi am realizat ca in fata acestul mare perete care sta sa se darame..eu sunt doar o crapatura...mica...Dar nicioadata... oricat de mult ghips, sau var ai pune...acea crapatura nu se va repara in totalitate...in interior...ramai doar o crapatura intr-o ruina.

Clarrice e genul de fata care isi umple gura spunand ca e o scorpie. Ca poate sa treaca peste orice situatie. Si a repetat asta atat de des incat acest motto chiar a impinso spre reusita.Pretul pe care il plateste... singuratatea, o cam face sa creada ca uneori nu se merita.

Clarrice are genul de probleme stupide, pe care le complica in sinea ei atat de mult, pana cand ajung cu adevarat sa fie complicate. Iubeste oamenii, in general...in majoritatea timpului, caci uneori ajunge sa ii urasca atat de mult incat e dezgustata de pielea ei atat de...umana...

Clarrice e un pic psiholog, un pic baiat, un pic fata...bine...mai mult de un pic fata, un pic de filosoafa...un pic de realista si un pic de visatoare. Si asta o face om. Si o face Clarrice.

Clarrice sunt eu...si tu... fie ca esti fata, fie ca esti baiat. Cu totii avem probleme in care inotam, cu toti iubim si ne uram cateodata pentru lucrul asta marunt. Si traim.Ne agatam de viata noastra problematica, si de cea mai slaba speranta. Ne agatam de oameni, care in final ne dezamagesc. Si tu, si eu, si el , si ea, au dezamagit odata pe cineva.Am mintit sa ne salvam pielea...Pentru ca in final, noi contam cel mai mult, oricat de mult ne-ar place sa credem ca nu e asa. Si pentru noi timpul nu exista. Pentru ca noi..eu...tu...el..ea..suntem eterni inca de cand am vazut lumina pentru prima data...Pentru ca, pentru noi nu exista viata dupa ce noi vom inchide ochii in fata luminii pentru ultima data. Pentru ca daca intradevar exista un Dumnezeu care nu face greseli, noi nu putem fi altfel decat perfecti si eterni.

Fiecare avem o ruina in noi..si fiecare minciuna...fiecare suspin, fiecare dezamagire plecata ramane vesnic o crapatura intr-un perete nesfasit..care saruta cerul cu atata indiferenta incat uneori te cutremuri... Un zid care se ridica mai sus de nemurirea noastra provizorie. De acest zid...acesta daramatura plina de viata...trebuie sa ai grija, paradoxal, ca de un copil muribund.E singura marturie a existentei tale, a faptului ca traiesti inca, a faptului ca inca reusesti,  ca in ciuda a tot ce ti se intampla, esti om. Fiecare isi cauta propriile materiale de constructie, sa poata repara ceva... Dar in final, nu uita . ca printre crapaturi...patrunde lumina.

Din Jurnalele Clarricei...-=EXIL=-

Noi oamenii ne agatam intodeauna de cel mai subtire fir, desi ne stau la indemana adevarate funii...Noi oamenii iubim, mintim, ne lasam iubiti si mintiti si apoi ne complacem in suferinta...Si uitam.

-Te-ai trezit deja?E mai putin de 6.
Taci!stii ca m-am trezit de mai bine de jumatate de ora si de atunci ma chinui printre gene si asternuturi sa iti pandesc sufletul.
Stii...As fi vrut atunci sa fi tras perdelele.Si sa fi inchis usile. Sa ramanem in casa doar tu, eu, mirosul de cafea si semi-intunericul.Sa fi aruncat cateva ore in trecut si in viitor...sa fi ramas cu prezentul.

Imi place camasa ta pe mine.Miroase a clipe...si a toamna...E gol in minte cand nu esti...Si merg pe pilot automat...Ce dracu'...eu nu eram siropoasa..si nici alintata...Dar azi strag puminii...si scrasnesc maselele pana ma doare capul si sufletul...Pana ma "dori"tu.. Si ochii tai ma dor atat de mult, incat aproape simt gustul sangelui meu amestecat cu saliva ta alunecand spre suflet sa il vindece.

Cand toate pleaca...Imi adun gandurile pe langa mine...si imi scutur buzunarele de amintiri... Stii..e cumplit ca ma trezesc iar dezradacinata din umarul tau...in fata unui orizont care duce dicolo de lumina...Pe drumurile astea maritate cu labirintul...ma indrept incet dar sigur spre un altfel de intuneric..

-De azi...nimic nu o sa mai fie simplu...
-Femeile au darul de a complica totul..

Am nevoie de un strain care sa acopere golul pe care in lasi tu...sa macar sa ma faca sa il uit...