Nebunul.

O camera mistuind de oameni aproape adormiti veheaza asupra unuia adormit pe veci. "A murit asa de tanar", ma scapa cate o baba amatoare de spectacol vrand sa stoarca lacrimi mamei obosite deja.  Indiferenti majoritatea la amploarea evenimentului la care iau parte, mai ranjesc, mai glumesc, mai casca. E deja trecut de 2...cui sa ii mai pese de tineretea apusa?
     In atmosfera aproape de promenada, o aparitie surprinzatoare taie murmurul. Nebunul fu intampinat de priviri uimite, amuzate sau taioase. O cotoroanta plictisita parca l-ar fi dat afara, dar temandu-se parca sa tulbure somnul mortului se abtinu. Nebunul, arata exact cum societatea spune ca arata un nebun. Sarac, cu barba si cu figura de prooroc isi facu o cruce mare langa sicriu. Gesturile ii erau urmarite cu o curiozitate de psihiatru de toti participantii la aceasta "adunare selecta". A strans cu atentie frunzele florilor cazute pe langa sicriu si le-a bagat in buzunarul de la piept cu atentie colectand un suvenir funebru.O clipa de meditatie si ruga trimisa la nu stiu ce divinitate.Cu mainile impreunate privi spre cei ce il inconjurau si isi retrase mainile spre ochi intr-un bocet aproape infantil. Crudul moment in care nebunul constientiza realitatea pe care o parasise. Lua o lumnare de pe piedestal...si cu ea in mana leca sa bantuie un alt fel de intuneric. Pleca in cautarea universului propriu pe care cei prezenti in camera mortuara nu il puteau banui. Cu lumina intre palme, pleca in bezna realitatii inspre eterna stare de vis. Cine sa il invinovateasca pe nebun, de fuga neintrerupta spre locul lui mai bun?Cine sa ii inteleaga nevoia de refugiu in fata absurdului realitatii?
  Ce poate fi mai trist ma intreb decat un nebun care plange? Un moment in care constinetizezi nimicul de care ai fugit...E tot acolo... E la fel de rece si ridicol... Niste oameni care casca langa trupul rece al unui spanzurat... Un nebun care se intoarce resemenat la nebunia lui primitoare.

Vedere...

 Am lasat pe veranda o vedere de la mare... Nu a mea.. caci eu nu am vazut marea niciodata. Vederea mi-a adus aminte de iubirea noastra...Care a fost mereu acolo, dar fata de care nu mi-am implinit promisiunea. Sinceritatea cu care m-am hotarat sa scriu pe spatele ei a luat-o la goana cand s-au intors din vacanta amintirile noastre...

 Stii... la vremea aia, eram un copil...la vremea asta ma simt inca mai tanara decat iubirea pentru tine...caci tineretea mi-a venit cu niste raspunsuri de la tine. La vremea aia nu te iubeam cu ochi pagani caci poate nici nu te vedeam chiar cum esti, ci mai degraba cu cum imi doream eu sa fii...cu toate cele ce imi lipseau mie. Atunci nu stiam sa mint prea bine pe restul, dar eram maestra a imi desena povesti in cap. A trecut atata timp de atunci incat  mi se pare un fleac sa ii mint pe toti ca nu te-am cunoscut..asa cum numai eu puteam sa imi inchipui ca te cunosc...atata timp de cand nu ne-am soptit iubiri mincinoase la urechi, incat parca e o poveste pe care sa le spui copilelor inainte sa adoarma. Cu toate astea, nu ma mai indoiesc...caci de fiecare data cand mi se pare ca nu te mai stiu... te ascult in cap vorbind si las dorul sa curga calm prin mine. Doar asa pot sa gasesc pacea.
  Te-am urat cu o intensitate poate mai mare decat te-am iubit...dar ura am uitat-o asa cum niciodata nu am putut sa uit iubirea... Cred ca pana la urma cea mai mare tristeste si fericire a vietii mele e speranta ca timpul le ingroapa pe toate, asa cum ne-a ingropat si pe noi cei de atunci. A lasat niste oameni mari... Tineri, dar mari... care iubesc convenient...de teama sa nu ramana singuri.