Am lasat pe veranda o vedere de la mare... Nu a mea.. caci eu nu am vazut marea niciodata. Vederea mi-a adus aminte de iubirea noastra...Care a fost mereu acolo, dar fata de care nu mi-am implinit promisiunea. Sinceritatea cu care m-am hotarat sa scriu pe spatele ei a luat-o la goana cand s-au intors din vacanta amintirile noastre...
Stii... la vremea aia, eram un copil...la vremea asta ma simt inca mai tanara decat iubirea pentru tine...caci tineretea mi-a venit cu niste raspunsuri de la tine. La vremea aia nu te iubeam cu ochi pagani caci poate nici nu te vedeam chiar cum esti, ci mai degraba cu cum imi doream eu sa fii...cu toate cele ce imi lipseau mie. Atunci nu stiam sa mint prea bine pe restul, dar eram maestra a imi desena povesti in cap. A trecut atata timp de atunci incat mi se pare un fleac sa ii mint pe toti ca nu te-am cunoscut..asa cum numai eu puteam sa imi inchipui ca te cunosc...atata timp de cand nu ne-am soptit iubiri mincinoase la urechi, incat parca e o poveste pe care sa le spui copilelor inainte sa adoarma. Cu toate astea, nu ma mai indoiesc...caci de fiecare data cand mi se pare ca nu te mai stiu... te ascult in cap vorbind si las dorul sa curga calm prin mine. Doar asa pot sa gasesc pacea.
Te-am urat cu o intensitate poate mai mare decat te-am iubit...dar ura am uitat-o asa cum niciodata nu am putut sa uit iubirea... Cred ca pana la urma cea mai mare tristeste si fericire a vietii mele e speranta ca timpul le ingroapa pe toate, asa cum ne-a ingropat si pe noi cei de atunci. A lasat niste oameni mari... Tineri, dar mari... care iubesc convenient...de teama sa nu ramana singuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu