Ma simt obligata sa scriu, intrucat nu am practicat arta de a ma curata de parazitii intra-sinaptici (exista cuvantul??) de mult, si nici nu stiu cand o sa o fac din nou. Oamenii tin neaparat sa ma streze, sa imi aduca aminte ce dezastru de viata am, ca sunt pe cale sa o prapastuiesc mai tare, si mai mult de cat atat ca "am crescut bagamiash picioru', deci trebuie cumva sa ma apuc si eu de ceva." Nu asta e important, sau relevant pentru postul de fata, cacai mi-am adus aminte de teama. Aham. De teama aia, de care oricat de departe fugi, si oricat de repede, te ajunge din urma si te inghite cu totul.
Nu mi-e frica decat de intunericul din mine, si de lumina altora. Asta vine exact in momentul in care efectul de clar-obscur creat de luna lui Blaga se aplica perfect spaimei mele. Pai cum? intunericul meu e perfect sanatos, si confortabil, pana cand vii tu cu lumina ta de Iisus ateu si imi aprofundezi mie ne-intelesurile. Stoppp paragraf. *Dude...you're so deep, i can't see you anymore!* -De cat timp ne stim tovarase?De suficent de mult, incat sa iti dai seama ca adancul meu se masoara altfel, si nu in sticle de vodca sau partide de sex. Reluam paragraful. De la inceput cu aliniat.
Pe langa, evidenta mea problema cu oamenii, de care nu ma tem, dar a caror suprafete mi se par plictisitoare (aia ma prinde. rau. pot sa fac un atac de panica cand observ ca oamenii nu mai au ce sa imi spuna, sau nu mai au cum sa ma repare, pentru ca la dracu'! se plictisesc.), cele mai crunte momente din viata mea sunt alea in care am fost penibila. De alea imi e frica sa imi amintesc. Penibilul si jenantul ma sperie pana si in filmele de genul :"asta nu o sa se intample niciodata in viata reala", daramite in momentele in care imi impleticeste limba, sau imi innroseste vinovat teasta, E vorba de momentele in care am spus un adevar prea adevarat pentru ca omul din fata mea sa il inteleaga. In care nu am spoit cuvintele, si nu am fost amuzanta sau ironica. Momentele alea cand mi-am pus sufletul pe tava in fata persoanelor nepotrivite, cand mi-am inghitit mandria pentru niste perspective la fel de jenante ca bataile inimii cand imi vin toate in minte.
In concluzie, urasc penibilul. Ma ingrozeste, mai tare decat monstrii din intunericul din mine, mai tare decat lumina altora si chiar mai tare decat prostia mea. ah. Chiar mai tare decat o fac Blaga si Stanescu la un loc.
