Ultima scrisoare a ploii

 Ma descalt de tot ce e al tau si mi-am luat sperante noi care imi pregatesc picioarele pentru calatorii nesfarsite. Fara sa cracnesti in fata mea te rog. Eu zambesc prea des ca  sa ma poti privi in ochii rautaciosi.  Stii...nu m-ai dezbracat de mine si de idei preconcepute astfel incat eu sa vreau sa te dezbrac de doua randuri de piele sa iti gust focul din inima. Deci hai jocul asta sa il facem fara carti, fara maini, fara ranjete si fara mandrii... Jocul l-ai facut tu, dar eu il cunosc mult prea bine ca sa pierdem vreo unul.

 Trebuie sa iti recunosti ca nu va fi nici una pe care sa o vrei si sa o indepartezi ca pe mine. Eu ca nu  a fost nici unul pe care sa il visez si sa il asez langa mine in neant. Si stiu...stiu ca iti curge viata prin vene, stiu ca iti curge dorinta si foc, dar stii ca sunt ploaia ce te va stinge usor de fiecare data cand vei avea impresia ca m-ai mistuit de tot.

 De fiecare data cand in gand imi voi face loc ca un pacat dureros si dulce in gandul ta, de fiecare data cand vei inchide ochii si ma vei transforma din regret in oftat, de fiecare data cand mandria iti va spune ca din tot ce ai , eu sunt ce nu ai, atunci vei scrie in suflet alte scrisori ale ploii de vara.

  Esti omul cuvantului. Pe tine fapta, te indeaprteaza ca tamaia pe drac. Fapta te indeparteaza si mai ales neputinta pe care ti-o da. Defapt nu vrei ca eu sa fi facut tot ce voiai sa fi facut tu. Defapt cuvintele te-au incarcat prea tare cu mine ca faptele sa o faca inca si mai mult. Si vreau sa recunosti privind in urma ta, ca ingerii au chip ca al meu, dar vointa mea e cu adevarat diavoleasca.

Daca te pot face fericit?Poti sa juri. Daca vreau sa ma lupt cu tot ce iti trece tie prin cap?Nici vorba. Nu ma conditioneaza azi nimic in afara de cateva datorii morale.Daca iubesc?Din ce in ce mai mult. Daca sunt iubita? In fiecare clipa. Sunt atat de simpla incat te complici de fiecare data in detalii.

Aceasta ultima scrisoare a ploii, te lamureste sau nu. Aceasta ultima scrisoare ma lamureste pe mine. Ma face sa fiu mai "unwritten" ca nicioadata. Sa fiu tot ce ti-ai dorit si tot ce nu ai avut parte. Prin aceasta scrisoare ma scriu ca pe un gand nespus dar infaptuit, si ma materializez ca  dorinta ta neindeplinita.

***************************************************************************

Ploua crunt si necontenit pe strazi nevazute de ochii tai. Ploua necontentit prin ochii mei caprui. E o ceata infricosatoare mai incolo de pleoapa mea. O noua zi, un nou camp de lupta, inca un inger mort, inca o speranta sfasiata , inca o victorie. Cu cine lupt? Cu mine:)

-=Pustnica=- Part II

Au trecut ani verzi, si parca era  nauca, neintelegandu-si menirea. Daca ar fi avut vreo una. Era copilul padurii si a noptii, un copil trist care a devenit o ninfa a padurii…una de o frumuseste salbatica, cum numai o femeie vanjoasa si agera ar fi avut…Dar ea era vesnic trista.

Azi se trezi dupa cateva zile de nestire si nefiinta… trezita de foame, sau din inertie… Era ceva ciudat in legatura cu mintea ei. Isi amintea selectiv anumite lucruri , avea cate un flash-back , sau vede cum o lumina ce ii albeste orizontul… Daca ar fi stiut ce inseamna apartenenta a ceva, si ca defapt ei ii apartinea cerul si cantul pasarilor si brazii verzi ar fi fost fericita…dar ea nu stia, si era mohorata ca o zi de toamna intr-un loc de care se simtea straina…

Cand intra in coliba, se repezi la crapatura din spatele plitei improvizate. Niste pietre stralucitoare I se plimbau din mana in mana. Scoase tot aerul din piept. Erau tot acolo. Nu stia exact ce sunt, dar mama ii spusese ca o sa o scoate candva din padure, si ca o sa vada cum arata o trasura. Asa e… mama ii spune de multe ori lucruri ciudate… Lumea de dincolo de pustnicie parea imposibila, si daca ea chiar exista va ramane probabil neschimbata, asa cum neschimbat ii era destinul copilei.

Trecea primavara, si pustnica tot bantuia satul ajungand pana la capatul lui cu o desaga in care tine biblia si colierele mamei. Stia ca doar de ele avea nevoie. Dar niciodata nu reusea sa treaca de ultima casa. Cand se varsa apusul si ea mai avea doar un pas, dupa multe asteptari se intoarcea lacrimand in darat. Si satenii o vedeau, frumoasa, tanara si trista. Adesea spuneau ca ea plateste pentru pacatele masii si a lu’ tasu’ mare, dar ea biata nici pacatul nu stia ce e in adevartul sens al cuvantului. Platea ca e om. Era un Iisus temator, care se perinda prin timp fara sa il inteleaga, caci si ea purta o cruce cat pentru toata  omenirea. Crucea singuratatii. Alte babe, credeau ca e vrajitoare si ca ca vorbeste cu ielele si se temeau sa isi lasa copii murdari pe langa ea pt ca adesea ii fixa cu privirea.

.  O data, un mos, o lua de mana ca ea fara macar sa simta si o duse ca pe o bucata de carpa fara viata pana la hotarul fostei mosii Iliesti.isi intinse , batranul mana si picta orizontul cu ea.

-Asta fata draga a fo’ a lu’ tatatu’ mare. Tu sa te intorci dupa ie’ ca mare pacat lu’ Dumnezo ai sa faci daca nu iei ce a fost a lu’ mosii tai de veacuri intregi. Nu tot, sa vii macar dupa  o lopata de tarana.

Si ea doar il privi nauc o clipita. Se vazu inalta in ochiii plini de batranete si lacrimi…stranse mana ce o condu-se si apoi o zbughi ca din pusca spre ce?Incotro?

Conversatii cu fata din reflectie

Mureau in scrumiera tigari . Doua inca fumegau in tacerea lor .Cafeua nu mai aburea dar era suficienta incat sa spele o zi murdara de tristete. Creata mea, la fel ca si mine se lasa cuprinsa de plictiseala aia moale sora cu relaxarea. Flecaream si minutele se scurgeau si cam orice urma de amaraciune la fel.Cafeneaua slab luminata ne adapostea incercarea de ucide timpul. Cate s-au intamplat? Cate au trecut?cat ne-am trecut si cat a am ramas? Suspensia ma ucidea...ca si tigarile, ca si cafeaua, ca si viata...incet dar sigur...

As multumi cuiva pentru ea, dar nu e conditionata cumva prietenia noastra...Suntem doar noi, cu viata noastra hoatica...cu o viata care ne-a prins intr-un corp necorespunzator  valurilor care au trecut peste anii nostri...putini la numar si care stau strajieri ai unui viitor incert. Cand M isi ia viata la misto, cand si eu o fac ...cand raman praf dupa cine stie ceiubire distrugatoare, cand pe ea o mananca toate consecintele greselilor umane....mereu dupa mine va strange ea ruina si o va pune la loc...mereu voi fi eu sa o ajut sa schimbe macazul si sa inceapa un nou rand din povestea vietii ei.

La a nu stiu cata tigara deja tacerea luase loc la masa noastra patata de cafea si scrum. Fumul fugea catre lumina si am vazuto pe cand il urmaream. Ma privea cu o ironie amara din sticla geamului. Tigara lunga ii fumega si ei.Pana la urma s-a intors?da...s-a intors? Chipul ei angelic nu mi se mai potrivea. Ci doar tristetea din ironia ei. O priveam in blur...o auzeam in fundal...

-          -Tu esti Claudia?Alice fara tara? Nu..esti Alice...Alice a nimanui...nu poti fi. Ea zambea. Des chiar.Unde ai lasato?

-          -Am lasato cu cutia ei de inghetata in gara. Nu stiai? Se terminase praful de cuvinte. Si am parasaito plangand pe un peron pustiu.

-          -Da...Era oarecum de asteptat. Defapt Claudia stia ca nu e viata lunga pentru Alice. Si vinovata esti tu. Pentru ca mereu ai lasato pe maini stangace.  Ai daruito la infinit pana cand te-au lasat fara ea. Cu tot cu rochita ei alba, cu tot cu ale ei vise si sperante si cu creturile ei copilaresti. Ai ciuntito. Recunoaste ca nu ai lasato tu. Te-a lasat ea pe tine. Crezi  naiv ca o vei gasi tot acolo.

-          -Intr-un final m-a gasit ea pe mine. Doar vorbesc cu tine.

-          -Nu te mai minti singura.Tot tu sunt. Si sunt dezamagita sa stii. Privestete cum te distrugi. Tigari? Nici nu ai fi in stare sa fumezi. Ametesti si te ineci. Multe tigari e deja o aberatie. Ai putea totusi sa fii mai originala...

Deja ma enerva la culme.Ma enervam la culme.

-          -Oamenii se mai schimba stii?Stii cate m-au facut sa scriu asa? Stii cate m-au facut sa distrug ce am fost si sa fiu alta?

-          -Te-ai schimbat?Hohotele ei imi umpleau timpanele.Da. stiu . eram acolo. Tot timpul. Dar e tipic tie sa dai vina pe ce ti se intampla. Porti crucea ta, a ta. Ai ales?

-          -Iesi. Dute. Indoielile nu vor curge iar. Am ales.

M ma facu atenta. Fumul tot isi facea cale spre lumina. Cafeneaua tot slab  luminata era. Tigara se arsese pana la filtru. Cafeua ma privea rece. Am sorbit tacut din ea, am aprins alta tigara si m-am lasat iar cuprinsa de plictiseala moale si lupta cu timpul incepu iar.

Cuib de sticla

  Am rostit ades cuvinte de sticla. Am trait prin prisme. Prisma a ceea ce am vrut sa fie, prisma a ceea ce a fost, prisma a ceea ce urma candva sa se intample ,si cumva toate erau de sticla. Dupa lungi dezbateri cu mine mi-au facut un "suflet de stcla".

Ridicol e ca tocmai acest material aparent fragil mi-a faurit existenta ca si spirit. Nu am fost cu adevarat puternica niciodata, dar niciodata nu am avut acea fragilitatate gingasa pe care am infatisat-o.. Am fost un om care se poate identifica doar cu sine si care se ciobeste usor. Candva spuneam ca "I bruise easily"... apoi stiam ca intodeauna vor ramane aprentele tale peste tot in suflet , dar stiai si tu. stiam si eu. stiam amandoi cat de fragil e zidul care ne desparte si totusi cat de prezent e. Exact ca de sticla.


I found your fingerprints
on a glass of wine
Do you know you're leaving them
all over this heart of mine too
But if i never take this leap of faith
I'll never know
So im learning to fall
with no safety net to cushion the blow...

Scriu din ce in ce mai amar. si din scris mi-am facut un refugiu...si pentru un om cu lacrimi ca de sticla, cu zambet ca de sticla...cu un suflet de sticla nu se potriveste decat un cuib de sticla. Respir amintiri si vorbe care se sparg haotic pe langa mine. Te citesc insa nesatios si ma imbonlavesc rapid de aceasi crunta sete de dor. Si toti ma intreaba: "Ba fata, cand ne dai si ceva optimist de citit?"sau "Am vazut =Pustnica=. De ce schimbi stilul?"ori mai rau "Ai observat cat de tare te asemeni in scris cu "x" scriitor?". Nu ma inspir. Eu nu sunt un om inspirat. Eu nu am ceea ce voi numiti "flow". Eu am doar ceea ce am trait si ceea ce am vazut. Eu m-am avut doar pe mine dintodeauana desi vezi ca m-am daruit pana am ramas cu franturi si ruine de sticla. Am vazut scrisul mereu ca pe cuibul meu de sticla. Eu nu eleborez.Nu gandesc o metafora deci nu te pune sa imi spui ca epitetul "nustiucare" trebuia pus" nustiuunde". Pe mine inca ma deprima tastatura, si nu pentru ca nu imi vine nimic in cap de scris,ci pentru ca imi lipseste dexteritatea hartiei.

Anyone who can touch you
can hurt you or heal you
Anyone who can reach you
can love you or leave you
So be gentle...

Am pierdut pana acum prea multe ca sa imi mai fie teama de vreun eventual esec. Ma amuza cand incerci sa ma descosi, vrajesti, lingusesti sau ofensezi.Esti ridicol doar pentru ca am renuntat de mult la partea din mine care se subordona la ceea ce se asteptau cu totii ca eu sa fac.
Se apropie de final o toamna care a lasat o alta eu ca marturie a trecerii prin viata mea. Acum toamna nu se mai asterne ca anul trecut...Dar nici zapada ca anul urmator...

Pustnica -=I=-

Dupa multe nopti petrecute in frigul primaverii timpurii, nopti petrecute intr-o ceata neterminata, pustnica se trezi pe campul galben…Unde era?Si cerul acela cui apartine?

Imbracata intr-o ie galbena de vremuri si niste poale scurte pentru inaltimea ei, se puse in genunchi si privi adanc cu privirea ei capruie spre infinitul de dupa nori. Cu o jale trupeasca, si durere in glas isi infipse degetele lungi in pamant si framantandu-l  tipa catre divinitatea tacuta: “Doamne Dumnezeule… de ce ma pui sa indur?” si apoi cu o groaza neinteleasa isi acoperi gura cu mainile murdare si privi nauc in jur. A cui era ea?De unde venea si incotro avea sa se duca? Franturi din viata ce ii pare neverosimila I se perindau pe sub pleoape. O lacrima fugara ii tasni si se prelinse pe obrazul murdar de tarana. 

Pustnica, fiind ca asa ii spuneu taranii din imprejurmi, era femeie dar ea nu stia. Mama ei murise tot in pustnicie, pe cand ea avea doar 12 ani.Au trecut vreo 7 de atunci, dar ea nu stia sa masoare timpul, fiind captiva in pustiul lasat mostenire. Taranii ii cunosteau mama, ea nu a fost pustnica din todeauna, ci a fost fata de ciocoi, dar cate s-au schimbat de atunci…. Cand istoria i-a jucat acea farsa, nu stia, dar suferea de piept si ramasese si grea cu unul din argatii tataluii sau…Inainte sa fie alungata, I s-a luat tot…familie, casa, identitate si respect de sine… avea doar o coliba in padure si compania unei pisici aciuata din sat. Veronica, fosta domnisoara cu zestre si conac, nu isi botezase fata, si abia avea cu ce sa ii potoleasca foamea, dar daca nu ar fi avut acea groaza de o moarte in singuratate , ar fi daruit-o nefiintei, si poate ca ar fi fost mai bland asa. Fata nu avea un nume, sau daca a avut il uitase caci mama ei rareori  o striga… se hranea cu fucte vara si iarna, mai fura vanat din capcanele vanatorilor sau prinde turturele de prin copaci…si fata stia sa vorbeasca greoi, stia doar de identitatea lui Dumnezeu si vag a mamei sale, care in timp era tot mai bonlava. Au fost pregatiri indelungate ca fetita sa stie ce are de facut cand mama ei o inchide ochii si nu ii va mai deschide.Si mama a inchis ochii… Si de atunci, pustnica era un strain intr-o lume goala.

Au trecut ani verzi, si parca era  nauca, neintelegandu-si menirea. Daca ar fi avut vreo una. Era copilul padurii si a noptii, un copil trisit care a devenit o nimfa a padurii…una de o frumuseste salbatica, cum numai o femeie vanjoasa si agera ar fi avut…Dar ea era vesnic trista.

Azi se trezi dupa cateva zile de nestire si nefiinta… trezita de foame, sau din inertie… Era ceva ciudat in legatura cu mintea ei. Isi amintea selectiv anumite lucruri , avea cate un flash-back , sau vede cum o lumina ce ii albeste orizontul… Daca ar fi stiut ce inseamna apartenenta a ceva, si ca defapt ei ii apartinea cerul si cantul pasarilor si brazii verzi ar fi fost fericita…dar ea nu stia, si era mohorata ca o zi de toamna intr-un loc de care se simtea straina…