Dupa multe nopti petrecute in frigul primaverii timpurii, nopti petrecute intr-o ceata neterminata, pustnica se trezi pe campul galben…Unde era?Si cerul acela cui apartine?
Imbracata intr-o ie galbena de vremuri si niste poale scurte pentru inaltimea ei, se puse in genunchi si privi adanc cu privirea ei capruie spre infinitul de dupa nori. Cu o jale trupeasca, si durere in glas isi infipse degetele lungi in pamant si framantandu-l tipa catre divinitatea tacuta: “Doamne Dumnezeule… de ce ma pui sa indur?” si apoi cu o groaza neinteleasa isi acoperi gura cu mainile murdare si privi nauc in jur. A cui era ea?De unde venea si incotro avea sa se duca? Franturi din viata ce ii pare neverosimila I se perindau pe sub pleoape. O lacrima fugara ii tasni si se prelinse pe obrazul murdar de tarana.
Pustnica, fiind ca asa ii spuneu taranii din imprejurmi, era femeie dar ea nu stia. Mama ei murise tot in pustnicie, pe cand ea avea doar 12 ani.Au trecut vreo 7 de atunci, dar ea nu stia sa masoare timpul, fiind captiva in pustiul lasat mostenire. Taranii ii cunosteau mama, ea nu a fost pustnica din todeauna, ci a fost fata de ciocoi, dar cate s-au schimbat de atunci…. Cand istoria i-a jucat acea farsa, nu stia, dar suferea de piept si ramasese si grea cu unul din argatii tataluii sau…Inainte sa fie alungata, I s-a luat tot…familie, casa, identitate si respect de sine… avea doar o coliba in padure si compania unei pisici aciuata din sat. Veronica, fosta domnisoara cu zestre si conac, nu isi botezase fata, si abia avea cu ce sa ii potoleasca foamea, dar daca nu ar fi avut acea groaza de o moarte in singuratate , ar fi daruit-o nefiintei, si poate ca ar fi fost mai bland asa. Fata nu avea un nume, sau daca a avut il uitase caci mama ei rareori o striga… se hranea cu fucte vara si iarna, mai fura vanat din capcanele vanatorilor sau prinde turturele de prin copaci…si fata stia sa vorbeasca greoi, stia doar de identitatea lui Dumnezeu si vag a mamei sale, care in timp era tot mai bonlava. Au fost pregatiri indelungate ca fetita sa stie ce are de facut cand mama ei o inchide ochii si nu ii va mai deschide.Si mama a inchis ochii… Si de atunci, pustnica era un strain intr-o lume goala.
Au trecut ani verzi, si parca era nauca, neintelegandu-si menirea. Daca ar fi avut vreo una. Era copilul padurii si a noptii, un copil trisit care a devenit o nimfa a padurii…una de o frumuseste salbatica, cum numai o femeie vanjoasa si agera ar fi avut…Dar ea era vesnic trista.
Azi se trezi dupa cateva zile de nestire si nefiinta… trezita de foame, sau din inertie… Era ceva ciudat in legatura cu mintea ei. Isi amintea selectiv anumite lucruri , avea cate un flash-back , sau vede cum o lumina ce ii albeste orizontul… Daca ar fi stiut ce inseamna apartenenta a ceva, si ca defapt ei ii apartinea cerul si cantul pasarilor si brazii verzi ar fi fost fericita…dar ea nu stia, si era mohorata ca o zi de toamna intr-un loc de care se simtea straina…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu