Au trecut ani verzi, si parca era nauca, neintelegandu-si menirea. Daca ar fi avut vreo una. Era copilul padurii si a noptii, un copil trist care a devenit o ninfa a padurii…una de o frumuseste salbatica, cum numai o femeie vanjoasa si agera ar fi avut…Dar ea era vesnic trista.
Azi se trezi dupa cateva zile de nestire si nefiinta… trezita de foame, sau din inertie… Era ceva ciudat in legatura cu mintea ei. Isi amintea selectiv anumite lucruri , avea cate un flash-back , sau vede cum o lumina ce ii albeste orizontul… Daca ar fi stiut ce inseamna apartenenta a ceva, si ca defapt ei ii apartinea cerul si cantul pasarilor si brazii verzi ar fi fost fericita…dar ea nu stia, si era mohorata ca o zi de toamna intr-un loc de care se simtea straina…
Cand intra in coliba, se repezi la crapatura din spatele plitei improvizate. Niste pietre stralucitoare I se plimbau din mana in mana. Scoase tot aerul din piept. Erau tot acolo. Nu stia exact ce sunt, dar mama ii spusese ca o sa o scoate candva din padure, si ca o sa vada cum arata o trasura. Asa e… mama ii spune de multe ori lucruri ciudate… Lumea de dincolo de pustnicie parea imposibila, si daca ea chiar exista va ramane probabil neschimbata, asa cum neschimbat ii era destinul copilei.
Trecea primavara, si pustnica tot bantuia satul ajungand pana la capatul lui cu o desaga in care tine biblia si colierele mamei. Stia ca doar de ele avea nevoie. Dar niciodata nu reusea sa treaca de ultima casa. Cand se varsa apusul si ea mai avea doar un pas, dupa multe asteptari se intoarcea lacrimand in darat. Si satenii o vedeau, frumoasa, tanara si trista. Adesea spuneau ca ea plateste pentru pacatele masii si a lu’ tasu’ mare, dar ea biata nici pacatul nu stia ce e in adevartul sens al cuvantului. Platea ca e om. Era un Iisus temator, care se perinda prin timp fara sa il inteleaga, caci si ea purta o cruce cat pentru toata omenirea. Crucea singuratatii. Alte babe, credeau ca e vrajitoare si ca ca vorbeste cu ielele si se temeau sa isi lasa copii murdari pe langa ea pt ca adesea ii fixa cu privirea.
. O data, un mos, o lua de mana ca ea fara macar sa simta si o duse ca pe o bucata de carpa fara viata pana la hotarul fostei mosii Iliesti.isi intinse , batranul mana si picta orizontul cu ea.
-Asta fata draga a fo’ a lu’ tatatu’ mare. Tu sa te intorci dupa ie’ ca mare pacat lu’ Dumnezo ai sa faci daca nu iei ce a fost a lu’ mosii tai de veacuri intregi. Nu tot, sa vii macar dupa o lopata de tarana.
Si ea doar il privi nauc o clipita. Se vazu inalta in ochiii plini de batranete si lacrimi…stranse mana ce o condu-se si apoi o zbughi ca din pusca spre ce?Incotro?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu