Din Jurnalele Clarricei...-=EXIL=-

Noi oamenii ne agatam intodeauna de cel mai subtire fir, desi ne stau la indemana adevarate funii...Noi oamenii iubim, mintim, ne lasam iubiti si mintiti si apoi ne complacem in suferinta...Si uitam.

-Te-ai trezit deja?E mai putin de 6.
Taci!stii ca m-am trezit de mai bine de jumatate de ora si de atunci ma chinui printre gene si asternuturi sa iti pandesc sufletul.
Stii...As fi vrut atunci sa fi tras perdelele.Si sa fi inchis usile. Sa ramanem in casa doar tu, eu, mirosul de cafea si semi-intunericul.Sa fi aruncat cateva ore in trecut si in viitor...sa fi ramas cu prezentul.

Imi place camasa ta pe mine.Miroase a clipe...si a toamna...E gol in minte cand nu esti...Si merg pe pilot automat...Ce dracu'...eu nu eram siropoasa..si nici alintata...Dar azi strag puminii...si scrasnesc maselele pana ma doare capul si sufletul...Pana ma "dori"tu.. Si ochii tai ma dor atat de mult, incat aproape simt gustul sangelui meu amestecat cu saliva ta alunecand spre suflet sa il vindece.

Cand toate pleaca...Imi adun gandurile pe langa mine...si imi scutur buzunarele de amintiri... Stii..e cumplit ca ma trezesc iar dezradacinata din umarul tau...in fata unui orizont care duce dicolo de lumina...Pe drumurile astea maritate cu labirintul...ma indrept incet dar sigur spre un altfel de intuneric..

-De azi...nimic nu o sa mai fie simplu...
-Femeile au darul de a complica totul..

Am nevoie de un strain care sa acopere golul pe care in lasi tu...sa macar sa ma faca sa il uit...