Inainte sa incep sa tastez efectiv aveam o fraza in cap. Am uitat-o. Asta nu poate decat sa ma faca sa ma intreb de cate ori nu am uitat cate ceva important. cand sa privesc pe cineva, cand sa respir pe cineva, cand sa scriu cuiva ... Cand sa uit pe cineva.
Cred ca mi-am suparat cuvintele. Alta data ma bantuiau mai mult. Acum doar ma privesc curios si rece dintr-un colt al mintii mele. Mereu la marginea memoriei, dar niciodata destul de aproape incat sa le prind. Poate ca s-au suparat ca le-am imprumutat unor oameni care nu au stiut ce sa faca cu ele, care le-au uitat, sau nici macar nu le-au privit. Dragele mele cuvinte, indiferent la cine ati ajuns, intodeauna o sa ramaneti in definitiv ale mele. Iar eu nu ma pot desprinde de voi, eu nu pot sa va uit, pentru ca va traiesc in fiecare fibra din mine Intai a fost CUVANTUL. Apoi probabil a venit un idiot si a stricat totul. Old news baby.
Am primit de curand o scrisoare. Nu mai primesem de vreo 2 ani cuvant scris atent de la tine. " Stii ca de obicei, amintirile noastre iau forma contextului in care am trait, cu cine sau de ce. Asta ne tine inca legati. Noi inca traim viu cand ne amintim. Si imi e groaza si ma bucura ca s-ar putea sa mai treaca inca pe atat si noi inca sa radem sincer si nemijlocit de vreo nostalgie la povesti moarte de mult."
Am spus candva ca as scrie iar scrisori pentru toata lumea. Scrisori de dragoste, de dor, "scrisori de adio sa plangeti de sa mucegaiasca salteaua sub voi". Desi pe multi v-am vazut plecand, si mi-ati foat atat de dragi... Desi va vad pe unii cum incercati sa va strecurati in liniste pe usa din dos, nu va pot scrie inca o scrisoare de adio. Cred ca de asta cei mai multi ne ingropam mortii si nu ii ardem. Un adio definitiv si irevocabil e mult prea curajos pentru niste lasi asa ca noi.
Ciudat e ca de o vreme, nu ma mai simt. Nici pe mine, nici pe altii. E posibil sa fi amortit pe dinauntru. Baby, Marquez o fi scris despre cum traiesc oamenii singuri si cu zecile de ani, despre cum un veac ii vantura pe unii din radacini, dar daca simtea fie si numai ultimul meu an de singuratate, ar fi simtit ca-i greu chiar si pentru el sa scrie despre asta.
Mi-am adus aminte ce voiam sa scriu.
Daca lumea ar fi un loc drept, copacul ala care pica in desert, oricat de singur ar fi, ar trebui sa fie auzit de cineva.
Claudia, cuvintele nu te vor parasi niciodata si nu se vor supara. Te vor astepta cuminti, pentru a se asterne cand vrei sa plangi, sau sa spui ceva doar de tine inteles. Cat despre copacul din desert, nu te amagi ca va auzi cineva, dimpotriva, Dumnezeu i-a dat forta de a rezista si el se va clatina dar nu va pica. Cel putin asa am auzit si eu...
RăspundețiȘtergere