Culoarea intunericului...

          Nu stiu voi, dar ades am incercat cand eram inca mai copil de atat (daca e posibil), sa aflu culoarea intunericului. Nu. Nu e ca atunci cand inchizi ochii si te prefaci ca dormi, pentru ca pe sub pleoape se plimba imagini si pete si amintiri si chipuri...ca atunci cand te bantuie senzatiile, semnele sub piele... Dar intunericul...nu... Intunericul are o imagine mult mai profunda...E atunci cand nu mai vezi nimic desi lumina iti strapunge crunt si aspru retina.
             Nu stiu sigur daca ma aflat prea devreme sau prea tarziu ce culoare are intunericul...Daca a fost o experineta benefica sau distrugatoare. Atunci  cand m-a lovit, am inteles totusi ca poti sa ramai pe intuneric si de unul singur si inconjurat de oamenii pe care ii iubesti...In schimb nu am aflat cand doare mai tare.
         Intunericul, stiu, e bantuit de golul din suflet...de....setea de speranta, dar nu ramane decat un vid cu care oamenii prea des se obisnuiesc...Si nu poate coexista decat cu renuntarea la a mai cauta lumina. Lumina ne e la indemana, dar uitam sa o mai luam. Eu... am uitat de mult prea multe ori sa ma las cuprinsa de lumina, pentru ca mi-am facut din intuneric un prieten rece, dar care nu tradeaza, nu minte si nu raneste decat prin fiinta sa.
 Grija... teama...sunt atat de umane...si atat de impersonale si usor de confundat...si atat de dureroase cand incep sa lipseasca...

Pentru mine...Azi...intunericul ramane o grija...pe care am uitat-o...si doare ca o cictarice...deci....doare rana veche?sau faptul ca am uitat-o?